Delta Mekongului
Peste Green Village Homestay s-a lasat intunericul si tantarii au inceput sa roiasca in jurul lampioanelor colorate agatate de coliba de bambus in care stam. Sunt mici si mult mai „prietenosi” decat ai nostri. Se intelege, si ei sunt tot vietnamezi. Ne tragem sufletul cuibariti in hamacele agatate prin curte dupa o plimbare cu bicicleta de cateva ore prin satele deltei. In bucatarie este agitatie, semn ca vom manca in curand.
Delta Mekongului este cautata de turistii din toata lumea pentru plimbarile cu barca de lemn pe canalele cu apa tulbure care serpuiesc printre banani si cocotieri si pentru faimoasele piete plutitoare de unde se cumpara fructe si legume cu barca.
Dincolo de aparatele foto performante care transforma acest loc intr-un Must See sunt familiile care sunt nevoite sa traiasca pe apa toata viata cu copii, catel, cocos si tot ce mai au, pentru ca este gratuit, copiii care alearga desculti pe cararile din fata casei si de fiecare data cand te vad striga cu atata bucurie Hello, femeile care stau ore in sir cu picioarele in rau pentru a spala vasele, rufele, alimentele, copiii. Aici ziua de munca incepe la 5 si se termina seara la 8, iar fiecare clipa este o lupta pentru supravietuire.
O fata maruntica si cu tenul masliniu ne anunta ca cina este gata. Mesele de bambus imbracate in alb sunt incarcate cu preparate locale: peste, „l-am luat din piata, l-am omorat noi, l-am curat si apoi l-am prajit”, ne explica gazdele ca sa ne demonstreze cat de proaspat este pestele, salata de flori de banan, supa de verdeturi si nelipsitul orez.
Pe terasa se mai aude doar cate un Mmm, semn ca mancarea este atat de buna incat nu ne mai putem opri din mancat. Un cuplu de canadieni rupe tacerea. Au observat un tort care ne astepta. Sunt de trei saptamani aici si e prima data cand vor avea desert.
E o seara speciala la Green Village. Astazi implinesc trei ani de la infiintare. Antreprenorul grupului ii asigura ca e semn bun. Daca au rezistat trei ani, vor rezista mereu. Pentru a-i multumi lui Buddha, in jurul tortului sunt asezate betisoare parfumate, fructe, cafea, Coca-Cola, tot ce au mai bun. Barbatul casei, pana acum cateva minute pompier, acum gazda noastra, ingenuchiaza in fata mesei pe care este asezat tortul, isi impreuneaza mainile in fata pieptului si isi apleaca capul. In religia noastra asa cerem binecuvantarea lui Buddha, ne explica sotia.
Ne-am inceput ziua inainte sa rasara soarele. Am mers cu barca 20 de minute pana in piata Cai Rang, cea mai mare piata plutitoare din Delta Mekongului. Aici, zi de zi, barci incarcate cu ananas, pepeni, dovleci, varza, cartofi, banane si alte fructe si legume fac comert en gros. Printre cumparatori se amesteca si barcile cu turisti care rup din unicitatea momentului.
Noi suntem cu o barca mica, impreuna cu ghidul nostru, un baiat de 22 de ani care studiaza business si care pana va lucra in compania visurilor lui, o firma de fructe de mare, isi castiga existenta povestindu-le turistilor despre Vietnamul pe care statul nu iti permite sa il vezi. De la el am aflat lucruri pe care le vom povesti intr-un articol separat.
Micul dejun l-am luat pe barca. „Cafenele” in miscare te ademenesc cu sandwish-uri si cafea proaspete. Terasele exclusiviste, with a view, vorba internautilor, te invita pe barca lor sa mananci un ananas curatat chiar in fata ta si sa te bucuri de multimea de barci colorate. De acolo de sus poti vedea barcile care se umplu pana la refuz cu fructe si legume, barcagii care isi mananca supa de noodles si femei care agata hainele proaspat spalate in spatele barcii.
Oferta fiecarei barci este expusa vizibil in varful catargului, iar in fata barcii se aseaza flori pentru a infrumuseta „magazinul”.
Ne-am intors pe uscat ca sa vizitam o fabrica de noodles cu distributie locala si sa cumparam fructe in cantitati mici.
Am schimbat barca cu bicicleta, ambele cam din acelasi secol si ne-am pierdut pe stradutele inguste si pline de gropi care urmaresc cursul raului. Am mers printre banani, cocototieri, copaci de papaya, plantatii de orez si de alte plante pe care nu le-am recunoscut si am descoperit un Vietnam parca uitam de lume si de Buddha.
La pensiune au mai ramas pe terasa doar canadienii care le invata engleza pe cele doua fete ale gazdelor. Noi ne-am retras in patul din coliba protejat de perdeaua rupta de turistii care au vrut cu disperare sa se apere de insecte. Se mai aud doar pasarelele care si-au facut cuib in acoperis si vantul care adie usor. Maine este o noua zi.
1 Comment